luni, 17 martie 2008

Despre mine

Am absolvit Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative în 1996. Timp de 11 ani am lucrat la MAE. Poate că experienţa mea anterioara în trei Misiuni OSCE (Georgia, Albania şi Croatia) şi în calitate de negociator al problemelor transnistrene în formatul pentagonal (acum 5+2), retragerii trupelor ruse şi Tratatului FACE (Istanbul 1999) şi cea de fostul Şef al Direcţiei NATO la MAEIE, care încă în 2003 a propus adoptarea unui Parteneriat special cu NATO (IPAP), va trezi ceva interes. Scriu mai jos despre o paralelă evidentă dintre situaţia cu Memorandumul Kozak din 2003 cu cea de acum, din 2008-2009. De alftel, Kozak vine în Moldova în luna mai 2003, nu în august 2003. Pregătirile din timp, fără ştirea publicului larg, denotă faptul că reglementarea „a la rus”, chiar dacă defectă, a fost dorită. Pentru mine contextul electoral şi nu naţional al acestei aventuri este prezent în mod constant şi domină – fie în 2003, fie în 2008-2009. Atunci pe la spate se discuta direct, bilateral şi secret cu Federaţia Rusă. Rezulatul acestor negocieri a fost unul negativ pentru Republica Moldova, dar în schimb respecta interesele Federaţiei Ruse, care avea ce să câştige, dar nu avea ce să piardă din cele negociate şi din starea de lucruri de atunci – dar şi de acum(!), ceea ce pune în gardă, indiferent de afirmaţiile „liniştitoare” făcute recent de Preşedintele ţării. Într-adevar, soluţionarea conflcitului transnistrean este o prioritate pentru orice guvernare, indiferent de factură şi perioadă aflării la putere, dar rezultatul acestor negocieri este o prioritate naţională, nu una de guvernare. Am scris şi despre IPAP. Deci, dacă Vi se pare interesant, citiţi mai mai jos o "descriere autobiografica" mai lunga, aşa cum îi şi viaţa, în care menţionez acest şi alte subiecte. Iar celor care vor esenţă le recomand să sara peste copilarie, adolescenţă şi ucenicie, şi să treacă direct la ultimele şase alineate.

M-am născut în vara anului 1971 în oraşul Chişinău, iar copilăria am împărţit-o între trei cartiere: Sculeni, unde stateam cu părinţii, Durleşti, unde mama era profesoare de franceză şi unde o aşteptam de la şcoală şi Buiucani, unde ne-am mutat după cutremurul din 1986, care a avariat blocul nostru din Calea Ieşilor.


Părinţii mei sunt nişte oameni deosebiţi, iar fiecare şi-a adus aportul în creşterea mea în mod diferit. Tatăl, de formaţiune inginier fizician, m-a dezvoltat atât în plan logic cât şi în planul dorinţei de a învăţa ceva nou, nu doar în ştiinţe exacte. Astfel, îmi amintesc de faptul că atunci când aveam 6 ani, îmi citea o carte în limba română (adică chiar în română, cu caractere latine) şi la un moment dat mi-a spus că odată ce ştiu deja să citesc cu caratere chirilice, trebuie sa iau cartea şi să încerc sa citesc singur, aşa cu caractere noi pentru mine. Aşa am învăţat româna, cum trebuie ea să fie. Mama, din cărţile de limbă franceză a căreia a învăţat întraga Moldovă (ea fiind, după profesoratul la şcoala din Durleşti, invitată la un institut de cercetări ştiinţifice în pedagogie unde scrie aceste manuale de farnceză, m-a asistat în cizelarea studiilor de şcoală tradiţionale, m-a învăţat insistenţă şi elocvenţă, ba chiar a încercat să-mi cultive şi bunele maniere. Îmi voi caracteriza, totuşi, părinţii pintr-un cuvânt aruncat în rusă cu mult dispreţ, încă pe timpul sovietic, de nişte tipi care îi cunoşteau: „Intellighenti!”. Aşa aş vrea să fiu şi eu considerat vre-o dată „intellighentîi”.

Iată cu astfel de background am frecventat şcoala medie moldo-rusă, ori aşa se numeau ele, medii şi erau mixte, pe timpul sovietic. La început am mers la şcoala nr. 22 din carteirul Sculeni, iar ulterior şi la nr. 25 de la Buiucani. În toate aceste şcoli am avut-o drept Director pe doamna Taisia Panfilov, o persoană pe care o stimez şi o voi stima toată viaţa mea. Probabil mă veţi înţelege daca voi explica celora care nu ştiu, că este persoana care de la bun început şi până nu demult a fost Directorul Radio „Nova”, un radiou unde poţi să auzi emisiuni într-adevar interesante (dă... şi mai direct – respectul meu dlui Nichitus!). Doamna Panfilov a creat o astfel de atmosferă în şcoală încât m-am simţit liber şi am avut cum să evoluez, să spun liber pentru vârsta ceea, cum ar trebui să fie lucrurile şi să întreb de ce nu sunt.

Am absolvit şcoala nr. 25 cu medalie de argint în 1988 şi, fără mare convingere, am mers, la alegerea mea proprie, la facultatea de fizică, unde nu am fost cel mai bun student, poate pentru că nu era vocaţia mea după cum am realizat în timp. Totuşi, facultatea mi-a structurat gandirea, pentru că nu poţi face fizică fără logică şi, aş mai adăuga, fără o doză sănătoasă de inventivitate.

În 1994, după un an de la absolvirea Univseristăţii şi căutări de un loc de serviciu temporar, aplic pentru Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din România. Examenele au avut loc în două faze – o convorbire la Ministerul afacerilor externe al Republicii Moldova, urmate de examene de engleză şi istoria românilor, care au fost pentru prima data atunci susţinute la USM în faţa unei comisii mixte cu membri de la USM, Academia de ştiinţe şi MAE.

În cadrul SNSPA am studiat relaţii internaţionale şi integrare europeană, dar şi obiecte necesare pentru un diplomat „universalist”, cum ar fi teoria relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional public, dreptul constituţional comparat, retorica, marile teme ale politicei actuale mondiale, organizaţii internaţionale, securitate internaţională, prospectivă internaţională, macroeconomie, etc, etc. Am avut drept profesori foşti consilieri prezidenţiali din Romania, judecător al Curţii constituţionale, foşti şi pe atunci actuali diplomaţi, inclusiv ambasadori, un viitor ministru al apărării, militari în funcţii înalte care au lucrat asupra integrării României în NATO, profesori calitatea cărora a fost de cel mai înalt nivel. În timpul studiilor, viitorul meu profesor la care am scris teza de licenţă, actualmente Gen. Brig. Mihai Ionsecu, Directorul Institutului pentru Studii Politice şi Istorie Militară, a organizat un grup de studenţi, la care am participat şi eu, ca să pregătim un studiu privind riscurile şi amenţările la adrresa securităţii europene, inclusiv sub aspectul extinderii NATO şi reacţiei Rusiei la aceasta. Studiul a fost publicat de către u institut olandez, ceea ce a devenit, ulterior şi fără să ştiu, un punct de pornire pentru viitoarele mele publicaţii. Zilele trecute un fost coleg mi-a spus un lucru, care mi-a făcut o adevărată plăcere, îmi spunea că îşi aminteşte de mine după acel studiu de pe vremea unceniciei, dar şi în urma celorlalte studii prezentate de mine cu mulţi ani după SNSPA.

Deci, în 1996 am absolvit SNSPA şi împreună cu alţi colegi am depus cererea de angajare la MAE al Republicii Moldova. Din grupul de cei 6-7 aplicanţi, au fost angajaţi în septembrie 1996 doar doi – eu şi Victor Chirilă, care la momentul scrierii acestei quazi-biografii este expert la o organizaţie non-guvernamentală „Asociaţia pentru Politică Externă” (APE).

Din 1996 mi-am început activitatea diplomatică în calitate de secretar II în cadrul Direcţiei Principale Oranizaţii Europene, unde Director era domnul Tudor Goia, un om perseverent, bineintenţionat şi meticulos, care m-a învăţat multe despre cum stau lucrurile în mod real, în particular în ce priveşte corectitudinea corespondenţei diplomatice. Tot el a avut înceredre să-mi transfere în gestiune dosarele unor organizaţii subregionale europene, precum şi asistenţa acordată responsabilului pentru Consiliul Europei, pe atunci Aurel Ciocoi.

În 1996 are loc un eveniment foarte important în viaţa mea personală – mă căsătoresc cu actuala mea soţie, Rodica, o femeie de o căldură sufleatescă deosebită, dar şi ambiţii de perfecţionare, ceea ce mi-a plăcut la ea din tot timpul de când am cunsocut-o şi care sunt două elemente pe care nu le-a pierdut niciodata. Ca să vedeţi, Rodica a absolvit facultatea de limbi străine la USM, unde a fost lăsată imediat, drept lector-asistent la catedra de traducere, cu specializare în limba engleză, iar mai târziu ea absolveşte şi facultata de drept, la specialitatea drept internaţional. Actualmente este lector-superior la catedra de traduceri a aceleiaşi facultăţii din cadrul USM şi, mult mai important, este cel mai bun amic şi sfetnic din câţi am avut. Însă, fără îndoială, acest rol este secundar în comparaţie cu rolul de MAMĂ pe care şi l-a asumat cu multă dragoste şi, aş mai adăuga, dibăcie şi putere, pentru prima dată în 1999 odată cu naşterea baiatul nostru Dan şi pentru a două oară în 2006, odată cu naşterea celui de-al doilea băiat, Sandu. Iar dibăcia şi puterea le menţionez pentru că din 11 ani de căsătorie mai mult de jumătate am fost despărţiţi, pentru că am fost plecat în Misiuni internaţionale din cadrul OSCE, unele fiind în zone de insecuritate, unde nu aş fi riscat să o aduc nici în ruptul capului. Ne vedeam rar, dar am rămas aproape.

Deoarece am menţionat plecările mele în zone de conflict sau post-conflict, voi reveni la parcursul meu de viaţa din punct de vedere al unei persoane specializate în relaţii internaţionale. Cunoştinţele acumulate în cadrul SNSPA, la Bucureşti, unde ne-am anternat şi în subiecte de mass-media şi negocieri şi analiză politică, dar şi în subiecte politico-militare, NATO, mi-a fost de mult folos odată cu trecerea mea în 1997 la postul de asistentul referentului pentru NATO în cadrul aceleiaşi Direcii de la MAE. Astfel, din 1997 continui subiectul NATO pe care l-am început la şcoală şi sunt implicat, alături de experţi ai Ministerului apărării în primii paşi ai reformei forţelor armate, iar în paralele îi ajut, încă de la sfârştul anului 1996, pe colegii responsabili de OSCE. Tot aunci, preiau responsabilitate exclusivă pentru mai multe aspecte ce ţin de Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (CFE), ori altfel numit Tratatul FACE. Am noroc de colegii de la MAE – adevăraţi profesionişti, care m-au ajutat şi mi-au dat povaţă bună pe tot pacursul aflării noastre împreună şi pe care îi consider Amici, demni de respect şi bunăvoinţă. Îi am în vedere pe Emil Druc (Director adjunct al DPOE), Iulian Fruntaşu (consilier în cadrul DPOE), Natalia Gherman (care l-a schimbat pe Emil Druc în funcţie), Mihai Gribincea (care a devenit ulterior şeful meu după ce DPOE s-a despărţit în două – Direcţia Integrare Europeană şi Direcţia Securitate Euro-atlantică şi Probleme politico-militatre, sau pe scurt DSEPM), Corneliu Muşinschi (coleg în cadrul DSEPM), Ion Stăvilă (Director la DSEPM şi ulterior vice-ministru). Am avut norocul să lucrez cu ei şi cu Oleg Ungureanu (omul carea început integrarea noastră europeană), cu Iurie Leancă (Prim viceministru şi forţa organizatorică în spatele ideilor europene de la MAE) şi alţii cât s-au aflat la post la MAE, cât şi în Misiuni diplomatice, unde au demonstrat un profesionalism de o clasă superioară – îşi aminteau colegii şi ambasadorii din alte misiuni diplomatice de ei şi de profesionalismul lor extraodrinar mult timp după plecările lor din posturi. Iar pentru un diplomat o astfel de apreciere este deja un semnal de performanţă excelentă.

Am vorbit despre colegii mei, care merită un capitol aparte. Dar până la urmă, voi reveni la mine, pentru că acesta este scopul descrierii de acum – astfel, revin la parcursul meu de viaţă, despre care voi menţiona că FACE a rămas un interes deosebit pentru mine pentru că a fost şi poate încă va mai fi un element important pentru retragerea trupelor ruse din Republica Moldova. Am fost unul din cei care au pregătit Summitul de la Istanbul din 1999, deşi statul nu a găsit fonduri necesare pentru participarea mea acolo. Astfel, atât eu cât şi Natalia Gherman, am fost absenţi de la culminaţia eforturilor noastre din 1999, la care am lucrat împreună cu toţi ceilalţi şi în cadrul cărora, eu, personal, am reuşit să introduc termenle retragerii. Împreună cu alţi colegi am fost premiaţi cu vre-o sută de lei pentru efortul nostru – drept comparaţie colegii din Georgia, care, din punctul nostru de vedere, au abţinut mai puţin, au fost decoraţi cu medalii la ei acasă. Cam aşa a fost apreciată munca lui Iulian Fruntaşu, care pe parcursul a câţiva ani, în ficare zi, negocia la Viena retragerea trupelor ruse din Moldova (acei care au citit notele lui au învăţat din ele şi ce înseamnă să fii un adevarat patriot al neamului), a lui Petru Dascăl, şeful Delegaţiei RM pe lângă OSCE, care şi-a adus aportul la negocierile de la Viena şi la Istanbul în 1999, ori Ion Stăvilă, Şeful Direcţiei Securitate Euro-Atlantică, care a fost şeful echipei de negociatori în bătătliile noastre bilaterale cu Rusia privind retragerea, ori Oleg Ungureanu, care a început negocierile la Viena şi le-a continuat la Istanbul în 1999 şi care încă fiind la OSCE, practic, a creat în mod ad-hoc GUAM-ul, o organizaţie care şi-a părimit „porecla” tocmai la Viena când el activa la OSCE, încă mult înainte de reuniunile şefilor de stat, ori Iurie Leancă, oficialul înalt în spatele pregătirilor către Istanbul şi şeful echipei de negociatori. Deci iata cum este apreciată diplomaţia profesionistă încă din anii 90. Nimeni din noi nu a făcut acel efort pentru bani, dar pentru ţară, însă atitudinea de mai sus denotă interesul guvernanţilor faţă de problemele reale ale unei ţări mici în diplomaţia mare.

Vorbind despre retragerea trupelor ruse, devine evident că interesul meu faţă de subiecte legate de soluţionarea conflictelor este unul constant şi natural, pentru că sunt un cetăţean al ţării mele. Încă înainte de Summitul de la Istanbul, în 1998 sunt delegat din cadrul MAE în Misiunea OSCE din Georgia, unde preiau de la Iulian Fruntaşu funcţia de Ofiţer de Presă şi, implicit, Purtător de Cuvant al acestei Misiuni. Organizez acolo mese rotunde a jurnaliştilor gerogieni, abhazi şi osetini de sud, particip la monitorizarea alegerilor şi vorbesc în presă despre ele. La începutul lui 1999 colegii şi Ambasadorul, Şeful Misiunii, îmi propun să preiau un post care presupune o şi mai mare provocare la adresa abilităţilor mele profesionale şi anume de cel de-al doilea Ofiţer Politic al Misiunii, care împreună cu un colegul al său superior să fie responsabil pentru negocierile politice dintre autorităile georgiene şi osetinii de sud. Astfel, la începutul lui 1999 devin şi membru al Comisiei Unificate de Control în cadrul căreia preiau subiectul refugiaţilor şi strămutaţilor forţat în urma conflictului din Osetia de sud. Reuşesc să organizez un grup de lucru, care va elbora o lege în ce priveşte revenirea acestor categorii de pătimaşi la casele lor, sau metodele de compensare a acestora. Am reuşit să stabilesc relaţii bune cu osetinii, în ciuda faptului că aceştia îmi spuneau că le părea că va fi greu să lucreze cu mine deoarece sunt din Moldova.

În vara 1999 revin la MAE în direcţia responsabilă de OSCE, NATO şi controlul armamentelor ca să mă implic plenar în subiectul FACE, retragerii trupelor ruse din RM şi soluţionării conflictului transnistrean, aşa cum povesteam mai mai sus.

La revenire, experienţa în soluţionarea conflictelor acumulată în Georgia, îmi este de folos atunci când devin membru al Comisiei Unificate de Control (CUC) din Republica Moldova, creată conform Acordului din 1992 privind încetarea focului, semnat de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova. CUC are în responsabilitate supravehgerea Zonei de Securitate din regiunea transnistreană a Republicii Modova şi încearcă să nu admită violarea regimului de zonă liberă de armamente şi trupe în această parte a ţării. Din păcate experineţa a arătat că această Comisie a fost fără putere pe tot parcursul funcţionării sale, pentru că nu a reuşit să oprească asemenea violări constante a Zonei din partea transnistrenilor, care îşi dislocau aproape nestingheriţi, aş mai adăuga – sub acoperirea aşa-numiţilor pacificatori, trupe sau armament în această zonă. Şedinţele CUC de obicei se terminau cu faptul că reprezentanţii unui stat mediator încercau să aducă discuţia la „iertarea” sau „uitarea” transnistrenilor. Am fost martor al situaţiei când un co-preşedinte al CUC îi dădea sfaturi după uşă celui transnistrean, la solicitarea acestuia din urmă. Ieşisem în acel moment din sală şi am auzit personal cum transnistreanul întreba ce să răspundă la acuzaţiile delegaţiei de la Chişinău, la care celălt, străinul, îl învăţa. Din motive de etică nu am indicat reprezentantul ţării, dar cred că cititorul îşi va da seama.

Deoarece activam la MAE din 1996 şi aşa şi nu mi s-a propus plecarea într-o ambasadă a RM, în 2001 am rugat să-mi fie permisă plecarea în Prezenţa OSCE din Albania. M-am aflat acolo din luna februarie acelui an până în octombrie 2002 şi cred că am destule impresii pentru un alt capitol pe tema aflării mele acolo. Pe scurt voi menţiona doar că puţin înainte de venirea mea, colegii din biroul regional în care urma să lucrez au fost martori ai unor atacuri cu puşti automate, mitralieire şi aruncătoare de grenade, de către un clan local, a postului de polţie, care se afla doar la 50 de metri de clădirea biroului OSCE. A fost o perioadă grea, dar care mi-a dat multă experienţă cu un caracter divers. Am fost implicat în problemele partidelor politice la nivel local şi regional, cunoşteam şi eram amic cu mulţi din liderii politici locali, am monitorizat situaţia din centrele de predetenţie în vederea respectării dreturilor deţinuţilor, am monitorizat şedinţele de tribunal pentru a urmări respectarea principilor unui stat de drept, din nou la nivel local şi regional. Ca să mai dau un exemplu, am fost numit responsabil pentru o sub-regiune, pe care iugoslavii au numit-o oficial Prokletie. Cred că numele spune tot. Situaţia s-a distins odată cu transferul meu în centrul Albaniei, ceea ce a fost rezultatul rotaţiei în cadrul Prezenţei OSCE şi ulterior în postul de Şef de birou regional în sud-estul Albaniei, în orăşelul Korcea, ceea ce a fost deja rezultatul unei selecţii. În cadrul biroului din centrul ţării am avut responsabilităţi similare, iar odată cu preluarea postului de şef de birou şi mai multe decât în primele două birouri. Voi menţiona şi faptul că am avut câteva cursuri de perfecţionare cu traineri din companii private, ceea ce însemană calitate, în domeniul managementului, am fost şi responsabil pentru deschiderea, dezvoltarea şi ulterioara bună funcţionare a trei Centre pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, câte unul în fiecare birou unde am activat. În acelaşi timp am fost implicat în pregătirea treningurilor organizate pentru autorităţile locale privind bugetarea condiţionată şi necondicţionată, la care am ascultat, dar şi învăţat despre aspecte ce ţin de descentralizarea puterii. Am avut norocul să am drept interlocutor Preşedintele Consiliului Regional din Korcea, un specialist de anvergură şi călăuză recunoscută şi pentru reprezentanţii Ministerului administraţiei publice locale din acea ţară.

După o ţară în care a trebuit să-mi demonstrez aptitudinile de negociator în circumstanţe de pericol şi de discuţii politice, dar şi să activez în multitudinea de domenii în interesul OSCE, am revenit în toamna anului 2002 la familie, dar şi la MAE. Ceea ce îmi amintesc şi, de fapt, ce am lăsat la MAE , dar nu numai la Minister, drept moştenire este Digestul transnistrean. De fapt pornisem la revenire din Albania un digest pe probleme de politică externă, dar deoarece relaţia dintre diverse teme internaţionale este una strânsă, făceam un digest semi-transnistrean, semi-internaţional. După câteva digesturi, compilate drept exemplu, am căzut de acord cu Directorul meu de atunci, Andrei Popov, să delegăm responsabilitatea către un coleg de-al meu şi să instituţioalizăm deprinderea. Acestă idee simplă, din pucntul meu de vedere (mai cu seamă că deja ştiam cum se face atât din cunoştinţele de practică studenţească din Direcţia mass-media la MAE român, cât şi din pratica mea de Ofiţer de presă din Misiunea OSCE din Georgia), a prins viaţă şi acum s-a înrădăcinat bine de tot la MAEIE, în cadrul Direcţiei OSCE, dar o recunoaştem şi în Digestul Transnistrean de la Asociaţia pentru Politică Externă, conduă de acelşi Andrei Popov.

În 2002, cu două Misiuni OSCE în spate şi cu experienţă în zone de conflict atât din Moldova cât şi din alte ţări, devin şi membru al echipei de negociatori din partea Chişinăului în cadrul formatului pentagonal de negocieri transnistrene (actualmente formatul „5+2”). Am participat la negocierile transnistrene alături de Ministrul reintegrării Vasile Şova şi colaboratorul său. Practic eram trei oameni, deşi componenţa se mai schimba. Astfel, voi menţiona că din partea MAE a mai participat la unele şedinţe şi colegul meu Andrei Popov, care în 2002 deţinea funcţia de Director adjunct al Direcţiei Securitate Internaţională la MAE.

Din mutitudinea de evenimen la care trebuia să particip, îmi amintesc despre trei, mai importante pentu mine din punct de vedere profesional, toate din anul următor, 2003. Primul ţine de participarea mea la un seminar internaţional unde am vorbit, în calitate de reprezentant al Moldovei, despre cum ar trebui să evolueze operaţiunile de menţinere a păcii în spaţiul OSCE. Deşi vorbeam la condiţionat, până la urma, pentru prima dată, am spus cum Moldova vede schimbarea aşa-numitei operaţiuni actuale cu una internaţională, ca să zic „adevărată.” Imediat după aceasta am aflat că reprezentanţi ai ambasadei ruse la Chişinău au mers la Prim-Ministrul RM cu textul tradus al discursului meu ca să ceară demisia mea. Mi s-a sugerat să scriu explicaţii în care să spun că mi-am exprimat părerea personală. În realitate poziţia citită de mine la Viena deja a fost propusă Preşedintelui RM şi am refuzat sugestia. Până la urmă, Preşedintele Voronin acceptă poziţia propusă de MAE în timp de zece zile de la incidentul cu ambasada rusă şi mă scuteşte de explicaţii... şi nu numai. O astfel de evoluţie a fost continuarea tacticii jalbelor nefondate de către autorităţile ruse împotriva diplomaţilor moldoveni, tactici care au fost folosite de multă vreme, inclusiv cu un an înainte, după reuniunea Ministeriala OSCE de la Porto, scandaloasă pentru faptul că, din câte am auzit de la participanţii nemijlociţi la acele evnimente, reprezentanţii occidentului au acceptat textul rusesc privind Moldova, fără ca acesta să fie coordonat cu Moldova şi care a permis, în fine, Rusiei să evite retragerea trupelor sale în termenele stabilite la Istanbul în 1999. Diplomaţii moldoveni au reacţionat, iar după Porto reprezentanţii Rusiei trimit un non-paper prin care „aduc la respect” participanţii noştri. Pentru Moldova, însă, adevărat rămâine u singur fapt – formula rusească nu trebuia să fie acceptată.

Însă situaţiile neplăcute cu trupele ruse şi conflictul transnistrean nu s-au iepuizat cu Porto sau, pentru mine, cu acel seminar de la Viena. Toţi ştim ce s-a întamplat cu Memorandumul Kozak. Probabil, doar un detaliu nu este suficient cunsocut publicului (acest detaliu se repetă şi acum şi demonstrează modul în care se pregăteşte reglementarea transnistreană la noi) – după acordul din februarie 2003 ca Preşedintele Putin să-şi delegheze un reprezentant pentru negocieri secrete cu Tiraspolul, Kozak vine în Moldova deja în luna mai 2003, nu în august 2003. O astfel de mişcare arată o pregătire din timp şi nu pregătiri ad-hoc din august până-n octombrie, aşa cum părea. Astfel de pregătiri din timp, fără ştirea publicului larg, denotă faptul că reglementarea „a la rus”, chiar dacă defectă, a fost bine gândită şi dorită. Pentru mine contextul electoral şi nu naţional al acestei aventuri este prezent în mod constant şi domină – fie în 2003, fie în 2008-2009. Aşa cum ziceam, în 2003, în timp ce mergeam la negocierile transnistrene, pe la spate se discuta direct, bilateral şi secret cu Federaţia Rusă. Rezulatul acestor negocieri a fost unul negativ pentru Republica Moldova, dar în schimb respecta interesele Federaţiei Ruse, care avea ce să câştige, dar nu avea ce să piardă din cele negociate şi din starea de lucruri de atunci (dar şi de acum). Situaţia de atunci, de fapt, este identică celei de acum, din 2007-2008, ceea ce pune în gardă, indiferent de afirmaţiile „liniştitoare” făcute recent de Preşedintele ţării. Atunci, în toamna 2003, am fost singurul din cadrul aparatului central al MAEIE, care a scris o Notă împotriva Memorandumului Kozak. Evolţiile ce au urmat după aceasta au fost, totuşi, mai mult pozitive decât negative pentru Republica Moldova, din punctul meu de vedere. Într-adevar, soluţionarea conflcitului transnistrean este o prioritate pentru orice guvernare, indiferent de factură şi perioadă aflării la putere, dar rezultatul acestor negocieri este o prioritate naţională, nu una de guvernare. De rezultatele unor asemenea negocieri va beneficia întreg poporul ţării şi nici într-un caz doar un guvern/partid sau altul, în dependenţă de agendă electorală sau lipsa acesteia.

Cel de-al treilea eveniment din 2003 a fost începutul pregătirilor făcute de mine şi de un coleg de la Ministerul Apărării, cu o cuplare la acestea a unui alt coleg din cadrul Misiunii Republicii Moldova pe lângă NATO în vederea adoptării de către Republica Moldova a unui Plan Individual de Acţiuni al Parteneriatului dinte RM şi NATO – IPAP. După evenimentele din toamna 2003, am pregătit pentru începutul anului 2004 o adresare către Preşedintele Voronin, semnată, evident, de către Ministrul de externe, prin care reuşim să primim acceptul pentru implementarea unui IPAP. Încă în 2002-2003 m-am înţeles cu acei colegi să promovăm ideea IPAP, în 2003 am fost la NATO ca să discutăm mai în detalii ce trebuie de făcut, tot în acel an venisem cu Note de propuneri privind adoptarea unui IPAP, i-am inclus ideea în cauză în discursul viceministrului de externe pe care acesta l-a rostit (şi a susţinut ideea) la NATO, şi până la urmă, la momentul politic oportun, după câteva luni de la Memorandumul Kozak, am fost persoana care a redactat scrisoarea către Preşedintele Voronin, semantă de Ministrul de externe, prin care cerem aprobarea pentru IPAP. La începutul anului 2004, Preşedintele Vorionin scrie o dispoziţie conform căreia putem elabora acest Plan. Victorie! Ori aşa credeam eu pe atunci.

Din păcate, necesităţile de familie nu mi-au permis să continui activitatea asupra IPAP, care, practic a rămas pe mâinile colegilor Andrei Galbur, Tudor Goia, George Apărece şi Emil Druc, care ne-au schimbat la posturile de la MAE, dar care au reuşit să elaboreze un document bun în condiţiile creşterii unui scepticism atent faţă de NATO din partea guvernării. Scepticismul nu este unl real – pur şi simplu în 2005, după o întrevedere la Kazan, încep din nou negocieri ascunse cu Federaţia Rusă privind „pachetul” de documente. Asta se întâmpla practic odată cu aprobarea Legii din 22 iulie, pe care personal am sugerat să fie făcută constituţională/organică. O astfel de abordare este contradictorie, în opinia mea. Tto pe atunci vorbeam cu un amic şi sugeram că Legea nu va soluţiona conflcitul şi ar fi mai bine să fie organizate negocieri directe cu Rusia, dar numaidecât în acelaşi tip de format care a fost la Istanbul 1999 şi care s-a dovedit unul util. El a permis Moldovei, o ţară mică, stând alături şi susţinută de SUA, să negocieze „la egal” cu Rusia. Negocierile directe bilaterale trebuie evitate deoarece Moldova nu este Rusia pe arena internaţională şi economică monidală. Aceiaşi formulă de negocieri sugeram şi pentru conflictul transnistrean, dar într-o componenţă niţel mai extinsă – pe de o parte a mesei RM, SUA şi UE, iar de cealaltă Rusia. Tot atunci am sugerat o înţelegere quadripartită, în acelaşi format, fără ONU sau OSCE (und elucrurile putea să „moară” după ani de negocieri), în ce priveşte schimbarea aşa-numitei operaţiuni de menţinere a păcii pe una internaţonală. Un fost coleg de-al meu a găsit o asemena formulă în operaţiunea de pe peninsula Sinai, ceea ce ar fi fost de ajutor, pentru că existenţa unui precedent ajută mult în argumentare. Dacă astfel de formule de negocieri ar fi fost acceptate la Chişinău, este puţin probabil ca acum, în 2008, vorbeam despre negocieri periculoase cu Rusia. Din nou, decizia de a negocia bilateral cu Rusia, practic în pierdere, a fost luată conştient şi cu un scop mai mult electoral, în dorinţa de a primi susţinerea Federaţiei Ruse pentru alegerile din 2009, ori cum se zice – ca alegerile să se desfăşoare pe ambele maluri ale Nistrului.

După aflarea mea în Misiunea OSCE din Croaţia între 2004-2007, unde am fost responsabil pentru drepturile omului, mass-media, probleme politice, elaborarea şi implementarea unor proiecte şi unde, chiar fiind departe de ţară, discutam subiectele de mai sus, am revenit acasă ca să fiu martor al negocierilor bilaterale şi inegale cu Rusia, dar şi neglijarea IPAP, care este un plan important pentru integrarea europeană a ţării. Fără reformele din sectorul de securitate, fără o europenizare a armatei naţionale, a poliţiei, a serviciilor de securitate, a sistemului judecătoresc, asigurarea libertărţii mass-media, deci fără o democratizare adevrată a ţării, nu ne vom integra în Europa.Patru luni de zile am Ditrector pe NATO, fără să am pe altcineva la subiectul NATO în direcţie. Am auzit frica oficialilor să vorbească despre unele subiecte de cooperare cu NATO, acum subiect tabu, pentru că aşa vrea Rusia. Am văzut disucţii sterile despre o neutralitate garantată internaţional.

Vreau ca să văd copii mei cetăţeni Uniunii Europene. Aşa am plecat de la Ministerul afacerilor externe şi integrării europene al Republicii Moldova. Nu ştiu dacă am făcut o greşeală, dar sper să fac lucruri buen pe viitor ca să reuşesc în scopul meu – cel puţin copii noştri să fie cetăţeni ai Republicii Moldova, ceea ce să fie egal cu cetăţeni ai Europei.


Vlad Lupan

6 comentarii:

nicu popescu spunea...

Vlad, bine ai venit, si spor la scris :)

Anonim spunea...

respect! ex-diplomati nu exista, asteptam posturi:)

Lucia spunea...

vlad, foarte interesant si mult succes in continuare!

Stas spunea...

salve, am facut PHD (pe Rusia) la SNSPA cu generalul Ionescu, colaboram strins si in prezent. corpul profesoral de la DRIIE a ramas intact, mai putin decanul. voi sta in tara 2 saptamani, mi-ar placea sa ne intilnim in cazul in care dispui de timp. a da, era sa uit, mult succes in blogosfera!

Anonim spunea...

Vlad, o sa aiba ce citi MAE-ul la pauza de masa :) important e sa scrii

DEnis CEnusa spunea...

Ma bucur pentru aceasta aparitie. Succese Vlad